Mirosul de balegă fie cu noi!
Săptămâna trecută am fost în Palma de Mallorca. A treia oară, în același orășel, la același hotel și aproximativ în aceeași cameră. De data asta n-am mai făcut la recepție gluma legată de plata „seaview“‑ului și pentru Maxim, fiul meu, care în anii trecuți era atât de scund încât nu ajungea la fereastra camerei și deci lui îi plăteam degeaba vederea mării. Față de primul sejur acolo, Max are acum o înălțime aproape dublă. Și, oricum, peretele dinspre plajă este în întregime din sticlă, așa că și furnici dacă am fi fost, tot n-am fi scăpat de taxa aferentă panoramei marine.
Cu toate cremele de protecție folosite, după două zile de perpelit pe nisip, subțirimea stratului de ozon ne transformase spinările în piepți de pui rotisați, așa că am purces la o mică pauză și am optat pentru o excursie în inima agroturismului mallorchez, la conacul-palat La Granja. Proprietatea familiei Segui, La Granja este un enorm muzeu etnologic în aer liber unde vizitatorul zilelor noastre are plăcerea de a observa cum au fost recuperate, recondiționate și păstrate obiecte, datini și meserii tradiționale ale acelei lumi.
Clădirea, construită în secolul al XII-lea, a fost extinsă și „upgradată“ continuu, în funcție de necesități, astfel încât azi se pot lăuda cu saloane de petrecere, dormitoare, cabinete medicale, bibliotecă, săli de clasă, dar și ateliere de prelucrare a măslinelor, pietrei, strugurilor sau lutului. Legat de oalele de noapte ce odihneau pe sub mai toate paturile, mi-a luat juma’ de oră să-i explic fiului meu, băiat crescut cu apă în casă la șurub, că și acolo oamenilor le era greu să meargă pe întuneric în fundul curții. Dar la ei, asta se întâmpla cu multe sute de ani în urmă, nu în mileniul al treilea, cum întâlnești la peste 50% dintre românii care au votat să trăiască mai bine.

De mare atracție mi s-a părut sala de spectacole unde își etalau odinioară talentul artistic copiii comunității. Micuța scenă din fața scaunelor destinate părinților era înconjurată pe trei laturi de loji artizanale pline cu oameni în miniatură, aranjament realizat cu multă măiestrie și cu scopul clar de a crea atmosfera unui teatru adevărat.
Vizitarea domeniului La Granja este o lecție desăvârșită de naturalețe, de la pădurile de pini, palmieri și arbori de Tisa până la căldura gazdelor, ale căror bucate expuse spre a fi degustate te conving să renunți la shopping-ul de mall și să‑ți burdușești gențile cu branduri de cârnați, dulcețuri și biscuiți țărănești. La finalul turului, ca să pleci sigur cu buna dispoziție în suflet, te așteaptă vreo 15 butoiașe din care poți servi, la liber, diverse vinuri ale casei.
„Ăla nu e, bă, ăla de la televizor?“, aud deodată lângă mine o voce răgușită d-atâta cabernet moca. Continuarea discursului cu întrebarea „Frățicule, nu mai bine o frigeam noi aci, lângă butoi, de la început?“ m-a făcut să înțeleg de ce au succes pensiunile din România, care, în majoritatea lor, nu sunt decât niște adăposturi în care poți să-ți torni în cap până la ora plecării. (Augustin Julea)